„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4)

     Când te afli pe un drum greșit, pocăința te ajută să faci o întoarcere de 180 de grade și să te îndrepți în direcția bună. Ce binecuvântare! Pocăința nu sporește aspirația lui Dumnezeu de a fi cu tine, ci mărește dorința ta de a fi cu El. Uneori, credem că trebuie să ne pocăim pentru că Dumnezeu este supărat pe noi și are nevoie de timp să Se liniștească. Sau ne gândim la pocăință ca la o modalitate de a ne pedepsi pentru ca Dumnezeu să fie mai puțin dur cu noi. Asta nu e pocăință, este o stimă de sine scăzută – care te face să crezi că ai atât de puțină valoare, încât reacția ta nu contează. Cu toate acestea, prin pocăință înțelegi că întrucât valorezi atât de mult pentru Dumnezeu, reacția ta este importantă. De aceea, apostolul Pavel scria că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”. Când Îl iubești pe Dumnezeu, cea mai mare îngrijorare a ta nu este că Dumnezeu te va face să suferi, ci că faptele tale Îl vor face pe El să sufere. Când împăratul David l-a ucis pe Urie, după ce a avut o aventură cu soția lui, a stat o perioadă de timp fără să se pocăiască. Și cred că a trebuit să-și forțeze mintea să nu se gândească la asta. Ce mod nefericit de a trăi! În rugăciunea sa de pocăință, David a spus (Psalmul 51:3): „păcatul meu stă necurmat înaintea mea”. Apoi el s-a prăbușit înaintea lui Dumnezeu și cu lacrimi de pocăință, L-a implorat: „Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule!… Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale!…” (vers. 7, 10, 12). Drept urmare, Dumnezeu l-a iertat și i-a șters vina, iar David a devenit cel mai mare împărat al lui Israel. Vezi tu, pocăința nu este spre folosul lui Dumnezeu – ci spre folosul tău! Așadar, să ne pocăim de tot ceea ce este rău, ca să putem beneficia de binecuvântările pe care le aduce pocăința!